Poveste in 3 parti: -1-

I would have kissed her…over and over again…and she would’ve hugged me, over and over again..at least that’s what she said last time we spoke. It’s funny, Every time I’m talking to her on the phone, I feel like I’m there, right next to her and I could just..fly..no, we could just..fly, we could rule the world and not give a damn about..not giving a damn. And what a great feeling that is..you all know it. Or if you don’t, you should’ve, by now.

It’s quite tragic how things always seem to be so complicated with people and relationships..and when you think about all that “kindness within Man’s nature” that they keep telling you about, and you wake up being 15 or 16 and realizing that..it just isn’t there..or if it is, you can’t even see it. What’s that all about? Why should it be kept away from you? Who decides who deserves to be happy and who doesn’t? Don’t tell me God, we’re not here to talk about religion and belief.

So you’re at that critical age, right? And everybody seems to laugh at you, you feel cornered, either laughed at or ignored, either way, it’s unpleasant. And then, after a while, you find that special someone. You know he/she’s special, because he/she treats you like nobody else. There’s obviously something different about that person, something that you’d like to explore and expand. Something which you feel it gives you energy, life, makes you smile every time you think about that person, motivates you and so on. The sad part of things is that usually it’s just not that simple as we’d like it to be. There’s almost always a weird situation about you or that person, or you as a couple, which prevents things from going the way you’d like. “Isn’t that ironic?” You think to yourself. Well actually, it is, because it happens all the time to people who don’t really deserve this.

Searching for quality people can be quite a tricky business. You can practically figure out someone from the minute he/she opens his/her mouth. Superficiality – now that’s the first order of business nowadays. Why? I haven’t figured that one out yet..I don’t know..I guess people don’t want to commit themselves to anything serious these days…that’s why it is so hard to find good friends, real friends to stick by your side, who truly want you to give what’s best in you, who care for you and so on and so forth. People don’t get involved. I fucked up my mood 2 days before my birthday because of such people.

Because they are used to others being superficial, people don’t tend to appreciate when others are NOT, when they try to do something out of the ordinary, in a good way. I’ve tried filming some of my colleagues when they were delivering a presentation, I thought that would make a good “archive movie” by the end of the faculty (I’ve planned to make a little movie/clip at the end of the 2^nd or 3^rd year with pictures and frames taken during these years, so we would have something to remember other than just plain shots of ourselves). But nooo, negative comments started appearing from nowhere, like I was some kind of amateur who would only fuck things up instead of doing something nice for ’em. That’s not a solitary case. I’ve had this type of experiences during highschool. I know people who still have this type of experiences and guess what..they have the same amount of frustration just as me. And it’s perfectly normal. How could you not be frustrated when you can’t find serious, honest, “quality” people next to you. How much (and where) must you search to find these people? And it’s normal that at some point, you will get frustrated because your patience will run out. I feel like I’m running out of batteries. There are 3 persons which I regard with the highest amount of respect, 2 boys and a girl. That girl is far away. The other 2 are in the same city as me, but we don’t get to see each other very often. I know I must wait.. patience is a virtue.

I think you’re wondering by know, what does “X marks the spot” mean. Well, for one thing, I thought of making it a love story. Didn’t work out. Tried making it a diary. Not quite like I was hoping, so I’m not sure this will end up as being a diary. I’m not sure I have the energy or inspiration to create fictional characters and stories and in the end, why would I want to do such a thing when our own lives are stories that are worth telling, except the fact that people don’t want to listen these days. They talk, they hear you, but they ain’t listening. Why is that? – read the previous page. So what I think this would end up to be…a story of life and thoughts, set in the 21^st century, age span: after puberty, after being a teenager, starting from 18 years old and ending..I don’t know yet when. We shall see. I thought of this title as sort of a “Punctul pe i” because I think it encompasses aspects of life in general..love aspects, social aspects, school aspects, why not. It’s a lesson of life. My lesson of life.

Am citit “Invitatie la vals” in aproximativ 7 ore. Mi-a trimis-o M. de ziua mea. De ce? Pentru ca personajele principale sunt tot M. si Tudor (respectiv Aimée si Dor). A fost o surpriza foarte placuta, mai ales ca e prima fata de la care primesc o carte. Majoritatea cunoscutelor imi iau cosmetice. Asa o fi la moda, nu stiu. Am citit cartea pe tren, in drum spre South Park. In drum spre M. Am gasit o groaza de asemanari intre Tudor din carte si Tudor cititorul, fapt care m-a bucurat pe de-o parte si m-a speriat pe de alta, asta pentru ca pret de jumatate de carte, Tudor era un romantic incurabil, un indragostit lulea, aiurit si aburit, cu capul in nori, etc. Era exact cum ma pot vedea eu in contextul potrivit. Relatia dintre el si M. era..de vis.Din nou, ceva la care nutresc si eu. Dar, cealalta jumatate a cartii ne arata doi protagonisti total schimbati. Autorul ne prezinta gandurile sale intr-un contrast mai pronuntat fata de faptele sale, si asta pentru ca nu intotdeauna faci ce zici si zici ce gandesti (si de-aici un lant intreg), fapt care m-a cam pus pe ganduri, pentru ca am avut tendinta sa raportez cam tot ce facea/zicea/gandea Tudor cu tot ce fac/zic/gandesc eu. Si de-aici o gramada de intrebari si ganduri care mai de care mai alandala. Oare as fi si eu in stare de asta? Oare nu gandesc si eu asa? Oare as putea sa-i fac asta (in sens bun)? Dar asta (in sens rau)? Cat de urat s-a purtat acolo…Cred ca l-am iubit si urat pe Tudor in acelasi timp, pe tot parcursul romanului. Apoi pe M. am iubit-o si urat-o. Apoi pe amandoi, dar asta numai ca sa realizez in final ca asa suntem toti. Una zicem, alta facem. Bummer for everybody.

Adevarul e ca nu stiam la ce sa ma astept. Vorbim de 3 luni, as putea zice ca mi-am dat seama cam cum gandeste pe de-o parte, ce simte pe de alta, dar…cu totii suntem unici so..nu exista anticipare 100%, cel putin asta e parerea mea.

Am ajuns in South Park. A trecut o zi. S-a facut ora 11. Am ajuns in gara. Se ascundea. Mi-a sarit la gat. Ne-am imbratisat vreo 5 minute. A fost…de neuitat. Nu m-a mai intampinat nimeni asa de cand ma stiu. Adevarul e ca..nu cred sa mai fi fost cineva asa de fericit(a) sa ma vada. Probabil si de-aici reactia. Entuziasmul ei ma molipsise deja. Stiam ca am venit acolo incognito, fara sa stie ai ei. Sau fratele ei, care la momentul respectiv reprezenta cel mai mare pericol. Era o actiune “sub acoperire” si asta o facea cu atat mai palpitanta. Trebuia sa profitam din plin de tot timpul pe care-l aveam, si asa prea scurt pentru ce am fi vrut noi. Nu stiu daca am facut ce ne-am propus. Probabil ca nu, pentru ca as mai fi vrut sa stau cu ea, sa ma plimb cu ea, sa vorbesc cu ea, s-o mangai, s-o imbratisez, s-o sarut, sa ma joc cu mana ei, sa nu-i mai dau drumul. N-am putut sa le fac pe toate astea, sau nu atat cat mi-as fi dorit. Se pierdea in ochii mei, iar eu ma pierdeam in privirea ei care ma fixa ca pe… ceva superior, oricat de inferior sau cel mult egal ma simteam eu fata de ea. Nu in putine dati m-am jenat eu datorita privirii ei fascina(n)te, ochii aceia verzi..(va spun sincer, continuarea proverbiala “niciodata sa nu-i crezi” e una din marile tampenii pe care le-au inventat oamenii)..ah, fir-ar ea de circumstanta nepotrivnica, a 2-a oara cand ma ciocnesc de ea. Stiam ca trebuie sa profitam de timp, stiam ca nu e suficient, stiam ca vrem si vom vrea mai mult, stia ca va fi imposibil sa ne multumim cu atat la final, stiam ca…va urma chinul. Stiam inca de pe-atunci, dar la ce bun sa aduc vorba de asa ceva, numai ca sa stric un moment frumos? Neah.

Ne-am plimbat, ne-am pozat, ne-am imbratisat mult. Nu m-as mai fi dezlipit de tine. As fi vrut poate sa fii mai…temperamentala un pic, nu stiu daca asta-i cuvantul potrivit. Mai cu sangele fierbinte, poate. Sa conduci si tu dansul un pic, nu numai eu. Si cu toate astea, nu as putea sa-mi doresc mai mult decat sa fi avut mai mult timp alaturi de tine. Sa te iau de mana si sa te aduc aici la Brasov. Sau sa raman eu acolo, oricare din variante mi-era egala. E a 3-a sau a 4-a oara cand simt nevoia sa plang si parca n-am resursele necesare. Nu stiu ce ma impiedica. In cel mai bun/rau caz, va cadea o lacrima. Mai mult nu cred. N-am mai plans de foarte mult timp, nu stiu de ce. De fiecare data cand te imbratisam, parca te vroiam mai aproape, mai aproape, si mai aproape, desi realizam ca te strangeam destul de tare si mai mult probabil ca te-ar fi durut. As fi vrut sa te sarut mai mult. Mult mai mult. Cu ochii inchisi (sic!), pentru ca atunci tot ce-ti mai ramane sunt buzele..numai pe ele te mai bazezi. Ele iti descopera taramuri noi, ele exploreaza. Ochii nu mai vad nimic, iar ce-ti aud urechile nu prea te ajuta.Te-as fi sarutat non-stop si nu m-as mai fi saturat. Tin minte ca ti-am zis la un moment dat, si inca mai cred asta…pacat ca nu te pot imbratisa si privi in acelasi timp, tot timpul se face un compromis intre cele doua. Daca le-am putea face pe ambele, nu-i asa ca am fi fericiti? Stiu ca nu te-am lasat sa-mi zici ce-ti place la mine. Mi s-a parut ca gesturile tale ziceau totul..si nu era nevoie de amanunte, ci de..un tot pe care mi l-ai aratat din plin. Nu te-am lasat, ti-am luat palmele intr-ale mele si le-am pus pe obraji. M-a surprins ca (spre mirarea mea), dupa jumatate de ora de cand ne-am despartit, inca mai simteam mirosul tau pe palme. Din nou, m-am pus pe ganduri.

La intoarcere am tot incercat sa-mi iau gandul de la ce a fost. Stiam ca urmau crappy times si vroiam sa le evit pe cat posibil. Dar cum, cand doar nu trecuse jumatate de zi si eram in bratele tale. Ma gandeam la ce va urma, la cum imi era dor de tine, la cum imi va fi dor de tine, la cum va trece o gramada de timp pana la posibilitatea (nu neaparat probabilitatea) de a ne vedea, cum…da, ca si in vara trecuta, mi-am pus intrebarea…daca nu veneam, oare era mai bine? Am venit, ne-am vazut, ne-am placut, ne-am trait emotia pret de o zi si jumatate (cam 7 ore mai exact) ca apoi sa oftam amandoi jumatate de an. Oare a meritat? Adevarul e ca daca nu veneam acum, suspinam amandoi pana la vara si nu se stie daca ne vedeam nici atunci. Dar nu ne chinuiam in lunile care urmau. Care vor urma, pentru ca inca n-am ajuns acolo, dar eu stiu deja ca asa se va intampla. Ma voi uita la pozele cu tine cu orice ocazie, si voi ofta. Ce se va intampla mai departe, numai timpul va decide.

Am pastrat servetelele de la tine. O sa incerc sa le consum cat mai incet cu putinta. Aroma lor imi va aduce aminte de tine.

In orice caz, iti multumesc!

E prima dimineata “de dupa”. De dupa diminetile in care m-am trezit gandindu-ma ca o voi vedea. Dar de azi, gata..terminatu-s-a. As fi vrut sa ma trezesc langa ea si s-o sarut pe frunte, pe obraji, sa chicotim, sa ne jucam, sa ne batem cu perne. As fi vrut s-o imbratisez iar un sfert de ora fara intrerupere. Mi-ar fi placut..sa fie langa mine, dar nu se poate. Acum raman doar pozele si conversatiile. Ce frumos a fost! Mi-am aprins o tigara parca in ciuda. Mai am un pic si-mi dau plamanii afara. E tigara “saptamanala” mai nou..de cand am facut 20 de ani am zis ca nu mai fumez, am facut saptamana trecuta prostia sa-mi aprind o tigara tot din plictiseala/frustrare, si acum din nou. Viata de cacat.

De fiecare data cand ma uit la pozele cu Ea ma apuca o stare de…deja-vu. Ca si cum am senzatia ca am fost acolo, ca am fost langa ea, ca s-a intamplat ceea ce arata poza, dar parca e atat de departe incat nu-mi amintesc decat franturi. Mi-au dat lacrimile zilele astea mult mai des, si nu din cauza vantului de-afara. Chiar si acum… Mi-e dor sa plang in hohote, ca atunci cand eram copil. Sa ma descarc si apoi sa trag un somn de bebelus care sa faca sa treaca ziua cu pricina, sa ma trezesc a doua zi cu zambetul pana la urechi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. La ce bun o lacrima-doua, daca tot nu te ajuta sa te simti mai bine?

Am (re?)vazut “Stay”, la recomandarea ei. Uneori prea ma asociez cu personajele din film, ma pun in pielea lor si parca simt si traiesc ca si ele. Partea proasta – in filmul asta pustiu’ urma sa se sinucida. Sau asta ne lasa impresia in film, pentru o buna bucata de vreme. Am fumat 4 tigari si m-a luat ameteala. Nu stiu de ce-am facut-o. Sa-mi “inec amarul” in tutun, oare? Ce aiurea suna. N-am energie nici sa scriu. Trebuie s-o las mai moale cu filmele. Sau cu tutunul. Sau cu dragostea. E atat de usor sa-ti distrugi ziua, seara, noaptea, viata. Si la indemana oricui. Dar sa ti-o cladesti cum trebuie, eh, asta e mai greu. Probabil daca ai fi langa mine: a)mi-ai turna ceva cu apa rece in cap; b)mi-ai trage o palma si mi-ai zice “Revino-ti!”; c)m-ai imbratisa si mi-ai zice ca totul e ok; d)mai multe variante de mai sus, sau toate combinate. Din nou, daca-mi miros palmele parca ti le simt pe-ale tale. Trebuie sa dorm. Am I losing it? God, I miss you!

Puteam sa jur ca se va intampla ceva…toata ziua am avut o senzatie in mine, o teama..imi rasuna in cap o voce zicandu-mi “sa nu te pierd, nu vreau sa te pierd”..si de-aici teama exteriorizata, discutia si… concluzia. Nu ma asteptam sa se adevereasca teama, dar uite ca lucrurile nu merg cum ne propunem noi, sau cel putin nu intotdeauna. Cred ca dintotdeauna, sau cel putin de cand m-am atasat de tine, am avut teama ca o sa fii “fata din South Park cu care nu s-a putut ajunge nicaieri concret”… as (fi) da(t) orice ca sa nu se ajunga acolo, dar uite ca faci tu primul pas. De ce a trebuit sa faci tu primul pas? De ce a trebuit sa renunti la lupta atat de devreme? Zici ca nu mai ai alte “preocupari” si ca nu ti-ar fi greu sa astepti, apoi ca poate, s-ar putea sa,..dar ca totusi…cine stie…God, I hate it when shiznit like this happens. And the fudged up thing is that it happens all the time, to me at least…. Ca in final sa zici ca totusi vrei sa astepti, sa vedem ce se intampla, cand eu deja am adanc infipta in mine povestea din seara asta…initiativa ta..si probabil inca o voi mai avea ceva timp de-acum incolo…Oare stii ca in fiecare film care are catusi de putin o poveste de dragoste in el, ne vad pe noi in locul personajelor? In absolut orice film cu happy ending ma bucur ca fac aceasta asociere, pentru ca-mi da putere sa cred ca toate povestile se incheie cu bine, si judec aspru filmele care se termina urat din exact acelasi motiv? (bridge to terabithia). Si cand mi-am auzit colegul zicand ca el si prietena lui s-au asteptat 1 an, dupa ce avusesera o perioada la activ, si cand s-a intors ea in tara au revenit lucrurile la normal, daca nu chiar mai bine…o astfel de poveste imi da putere, intelegi? Am simtit ca am luat un energizant cand mi-a povestit omul ala asa ceva…