Cateodata am senzatia ca pot s-o dau in binganeala daca ma las dus de val…Daca nu ma concentrez la ceea ce ecu adevarat important ACUM, si anume sa indeplinesc scopul pentru care am venit aici…sa invat, dar si sa ma distrez..sa cunosc lume, sa interactionez, sa…pff de ce nu esti langa mine? (sigh)
As vrea sa vii aici, sa ne petrecem vacantele impreuna la malul oceanului, sa ne petrecem restul vietii acolo unde traiul nu este atat de complicat, unde lumea e mai relaxata, unde nu sunt atatea griji, unde poti privi soarele apunand in mare… As vrea, te-as vrea…
A trecut o luna deja. Incerc sa-mi aduc aminte cum suna vocea ta. Stiu ca ma calmeaza, ca are un efect adormitor. Tin minte ca nu o data era sa adorm cu vocea ta in urechi, la telefon. Ce vremuri....
Nu trece o zi fara sa ma gandesc la tine, la noi. La ce e in prezent, la ce a fost, la ce (poate ca) va fi. In fiecare zi in care nu vorbim simt frustrare, simt ca e vina mea, ca am facut eu ceva gresit, sau poate tu, sau poate...universul e de vina, astrele, conjunctura, destintul..zi-i cum vrei, dar ce stiu e ca nu te am aproape... Imprejuru-mi mi se “sopteste in casca” sa profit de perioada cat sunt aici, sa-mi traiesc viata..dar cum as putea sa fac asta cu constiinta libera, cu convingerea ca pot face asta fara sa deranjeze pe cineva, cand stiu ca ar deranja pe cineva de-acasa? Dar cand acea persoana nu-mi mai aminteste ca exista, si tot timpul eu trebuie sa-mi amintesc singur si sa ma conving ca ea exista si se afla tot acolo unde era cand am plecat, ca nu m-a uitat...eu trebuie sa ma conving singur de toate astea cand vad atatea persoane in jurul meu, baieti si fete distrandu-se, si nu ma refer pur la “distractie” fizica, ci...fiind impreuna. Da, cred ca asta e cea mai buna expresie. Nu caut alinare trupeasca, niciodata n-am cautat-o. Sunt de parere ca odata cu alinarea sufleteasca vin si celelalte. N-am dreptate? E posibil, nu stiu. Vreau sa ma tragi de maneca, vreau sa-mi dai un sut in fund, sa-mi dai un semn, ORICE! Vreau orice, vreau totul, vreau un semn..ca vrei. NU vreau sa ma agit de unul singur ca pestele pe uscat. Vreau sa am convingerea ca si tu te agiti cu mine, ca suntem 2 pesti care dau din coada in disperare de cauza, sa-si salveze vietile...sa-si salveze “viata comuna” in cazul nostru. Oare gandesc gresit? Vreau sa nu ma mustre constiinta ca nu am vorbit cu tine de n ore, m zile… Vreau sa stiu ca suntem sau ca nu suntem impreuna, vreau sa nu ma mai chinui incercand sa rezolv dilema asta...pentru ca uneori e o dilema pentru mine. Vreau sa-ti citesc jurnalul. Vreau sa poti sa-mi zici fara sa te trag eu de maneca, tot ce ai fi vrut sa zici vreodata cuiva si n-ai putut din cine stie ce motive. Vreau sa fiu prietenul la indemana pe care (poate) nu l-ai avut, nu stiu. Persoana careia sa-i poti dezvalui orice. M-am simtit de tot cacatul vineri cand mi-ai taiat craca brusc, zicandu-mi ca sunt unele chestii pe care nu poti sa mi le spui. Ei bine, eu am convingerea ca inainte de o relatie serioasa trebuie sa existe prietenie. Prietenia inseamna incredere, cel putin in ochii mei. Stiu ca nu esti vorbareata, dar te rog! Nu e ca si cum am fi fata in fata si gesturile ar putea compensa limbajul verbal. Da, de-am fi fata in fata n-as simti nevoia sa vorbesc, atat cat as simti nevoia sa te imbratisez, sau sa ma joc cu mainile tale, sau sa-mi scald privirea intr-a ta, sau sa te sarut...da, probabil as fi zis ca n-as avea nevoie de gura daca n-ar fi trebuit s-o folosesc ca sa te sarut.
E 12 si 20 noaptea si eu scriu randurile astea in “jurnal”, in loc sa ti le zic “in direct”, pe mess, sau macar intr-un mail. Acum cand privesc lucrurile asa, mi se pare ca fiind o lasitate ceea ce fac. Lack of balls. Nu pot astepta pana la vara ca sa-ti arat jurnalul(iar). Pur si simplu nu pot. Si-asa ne scriem atat de putin si de rar...
Nu de putine ori imi vine sa urlu. Ce bine e ca am balcon deschis..chit ca stau doar la etajul 4....e de-ajuns un moment de nebunie extrema si s-a sfarsit totul..dar la ce bun? N-ar ajuta pe nimeni o astfel de prostie monumentala…
M-am gandit ca am putea face un alt sistem de comunicare, ca sa zic asa...sa completam textul asta pe rand, ca intr-un dialog…asa maçar n-am fi sub presiunea timpului. Nu stiu, poate e o idee gresita.
Speram ca toata treaba asta cu Erasmus sa nu dea atatea bataie de cap precum in l’Auberge Espagnole, dar iata ca nu e atat de simplu. Vreau sa plang.
Maine se fac 3 luni de cand sunt aici. Imi amintesc ca am venit in Portugalia cu niste dorinte, niste convingeri (credeam eu) bine infipte in mine, dar cine avea sa stie ce ma va astepta aici. Nici eu nu stiu ce vroiam sa gasesc aici. Eliberare, refulare, rebeliune, miserupism poate, habar n-am. Mi-aduc aminte ca-mi ziceam “sunt pregatit pentru orice”. Pfoai, daramam ziduri cu palmele, nu altceva. Pui de om…
M-am uitat recent peste ce am scris pana acum, blogul…vai, prin ce am trecut de am scris asa ceva? Privind in urma, acum mi se pare oarecum comic, dar daca pana si eu rad (nu intr-un sens negativ) de ce am scris atunci, apai altcineva ce ar zice? Stii ce? Nu ma intereseaza ce ar zice. Nu pot sa-mi aduc aminte prin ce rahaturi am trecut, in ce stadiu era moralul meu de am putut sa scriu asa ceva..am pus mult prea mult suflet si pentru ce? Sa vad cat pot rezista? Nu cred. Si atunci care-i rostul?
Tind sa cred ca dat fiind contextul actual, oamenii nu mai pot fi…cum visam eu sa fie, cum as fi vrut sa fie..nobili, puri,curati. Nici eu nu pot sa ajung asa, oricat as fi vrut acum hat vreme…Am ajuns aici zicandu-mi ca ma voi gandi numai la cea de acasa. De unde era sa stiu ca aici am sa gasesc alte personae din alte tari care sa-mi fie pe plac. Culmea, nici aici nu s-a intamplat nimic. Raman la stadiul de privit si atat. Scapi de dracu’ si dai de ma-sa.
Cati nervi am putut sa-mi fac in unele zile…m-au trimis cu gandul la zilele nesuferite de acasa (da, alea in care scriam pe blog) in care imi frecam ficatii pentru nazurile tampite ale oricarei fete cu talente – mare greseala din partea mea. Oare ma intorc mai calit de aici? Oare decesul din familie mi-a schimbat cu ceva judecata? Nu stiu si acum sigur nu voi afla. Poate nici cand voi ajunge acasa…doar in timp.
Pana nu de mult eram de parere ca viata e pe atat de complicata pe cat vrei tu sa fie..cata naivitate! Nu depinde numai de tine insuti, sunt n factori, suisuri si coborasuri..si stiu asta pentru ca am trait-o, pentru ca am incercat ceva cu diverse persoane si n-a iesit, si nu din cauza mea. Nu caut sa ma scot, ca la urma urmei si eu am calcat cateva bataturi la viata mea mai mult ca sigur, ca doar nimeni nu e perfect, nu? Macar pot recunoaste asta.
M-am temut sa scriu orice s-ar intampla aici si ar putea afecta pe anumite persoane. Dar pana la urma, asta ar insemna sa mint. Pe mine insumi in primul rand..si la urma urmei, de ce? N-am nimic de castigat din asta. Peste ani vreau sa citesc aceste randuri cu zambetul pe buze, sa-mi zic “ce nebun am fost” fara sa fie cu sens negativ. De vei vrea sa ma judeci, n-ai decat! Suntem buni in a-i judeca pe altii.
Nu stiu in ce horoscop am citit ca sunt romantic (wow, noutate), fidel, daaaaaaar pana sa gasesc persoana potrivita, nestatornic, nehotarat, vai de fundu’ meu, etc. Mult timp am vrut sa nu cred asta. Stii, efectul placebo cred ca se poate numi si aici, in cazul horoscoapelor. Bai, citesti ca ai o trasatura si apoi incepi sa te analizezi ca disperatu’ pana o identifici aici, si acolo..si dincolo iar..si-ti zici “stai mai ca asta are dreptate, dar vai…”. Si s-a dus naibii totul. Are dreptate horoscopul. As fi vrut sa n-aiba. As fi vrut sa nu fiu asa. Flori.
